Cam în situația asta mă aflam și eu anul trecut în vară: eram implicată în mai multe proiecte frumoase și importante, la care se adăugau activitățile fetiței mele și în plus mai participam și la două cursuri mari. Activitățile casnice nici nu le mai pun la socoteală, că oricum nu aveam timp de ele. O mare capcană a fost pentru mine faptul că-mi plăcea tot ceea ce făceam și deși începusem să renunț la o parte din colaborări, programul meu era încă extrem de încărcat, lucru de care mi-am dat seama însă prea târziu.

Ca să nu lungesc prea mult povestea: oboseala fizică, dar mai ales cea psihică și-au spus cuvântul și la un moment dat am ”picat”. Acesta a fost cadoul de ziua mea anul trecut. Frumos cadou mi-am mai făcut, nu-i așa?!… Timp de două săptămâni cu greu m-am ridicat din pat, iar să ajung până la baie necesita un efort supraomenesc. Nu puteam să fac nimic, nimic. Iar pentru un om foarte activ nu a fost ceva ușor de ”digerat” și apropo de asta, de ziua mea, singurul lucru pe care l-am putut mânca au fost niște cartofi fierți, care era oricum un progres după trei zile în care singurul lucru acceptat de organism fusese apa.

Cu siguranță a fost cea mai mare lecție din ultimii ani, iar în pauza de 2 săptămâni pe care am luat-o obligat-forțat am avut timp să reflectez la tot ce se întâmpla și să-mi evaluez viața din toate punctele de vedere. Nu puteam înțelege ce s-a întâmplat: cum de am putut să ajung în acel punct?!… cum de am lăsat să se întâmple asta?!… (Poate că ți-ai dat și tu seama că dacă noi nu luăm o pauză de bună voie atunci când avem nevoie, corpul nostru o va face pentru noi. Și cu siguranță e de preferat să nu ajungem acolo.) Însă colaboram cu o asociație ce ajuta copiii cu dizabilități, cum să-i las baltă?!… (Cine să-i ajute la fel de mult cum îi ajutam eu?!…) La activitățile fetiței mele nici nu se punea problema să renunț, pentru că ea este prioritatea mea numărul 1. Iar cursurile pe care le făceam mă ajutau să evoluez atât de mult în direcția pe care mi-o doream… Nu puteam renunța la nimic. Și totuși… vrând-nevrând a trebuit s-o fac. Mi-am dat seama că nu pot continua în acel ritm, iar dacă nu încetinesc nu voi ajunge nicăieri (cu atât mai puțin să ajung departe).

Mi-am dat seama că chiar dacă pot să le fac pe toate, asta nu înseamnă că trebuie să le fac pe toate în același timp.

Mi-am dat seama că trebuie să-mi pun ordine în priorități și să mă țin de ele.

Mi-am dat seama că trebuie să fiu mai selectivă și să spun ”NU” mai des, chiar dacă nu este întotdeauna ușor.

Mi-am dat seama că trebuie să am mai multă grijă de sănătatea mea și să mă odihnesc mai mult. (Nu să aștept să pic din picioare.)

Mi-am dat seama că dacă eu ”pic”, toate pică în jurul meu: și mai ales nu mai pot avea grijă de fetița mea, nu mai pot lucra (așa că oricum nu-i mai pot ajuta nici pe alții, nici pe mine), nu-i mai pot ajuta pe părinții mei (ci vor fi ei nevoiți să aibă grijă de mine), iar proiectele de viitor devin de-a dreptul irelevante.

Atunci am înțeles că trebuie renunț la a mai fi Superwoman (tare ne mai mândrim cu asta, nu-i așa?!) și că trebuie să fac ceva să mă ”ridic”. Coștientizările profunde pe care le-am avut, m-au ajutat să schimb această tendință și, de asemenea, am aplicat tehnici simple, care să mă ajute să nu mai ajung vreodată într-o astfel de situație. 

Tehnici pe care le-am adunat în programul ”Ai grijă de tine, femeie frumoasă!” și pe care le împartășesc acum și cu tine.